Frisonând

mi s-au uscat pe suflet albe flori de gheață

în buchete strânse de ger doar pentru mine

le mângâi cu privirea smalțul de faianță

crăpat în mii de așchii ce-mi amintesc de tine

pustiu din nesfârșite dune de zăpezi
sub soare arzător de-nfrigurări polare
tremurător adie miraj de primăveri
sub pleaope înecate de lacrimi călătoare 

dacă n-ar fi, ca și cristalul, pline de lumini

cu franjuri de culori irizând căldură

n-aș suporta calvarul razelor de spini

ce mi te sângerează când rănile se-adună

dar poate că-n curând soarele se-ndură

și mă incinerează în flăcări de uitare 

iar dorul, din cenușă și pulbere de zgură,

ți-l va aștearne ție neted la picioare