când e potop și nimeni nu vrea
mâna-ți udă să ți-o mai strângă
să te tragă în arcă pe uscat undeva
ca înecul să nu te ajungă
când în flăcări de sete te faci un deșert
și nimeni un strop de atenție lichidă
nu mai pune pe eu-ți sleit și inert
lăsând dogoarea să te aprindă
când în ochi ți se stinge cu lentoare lumina
iar iadul în tine rugu-și aprinde
și nimeni nu-ți pune la cap lumânare
s-alunge spaima ce te cuprinde
atunci înțelegi că ți-e dată uitarea
în clipele cele mai grele din urmă
să poți înflori din tine iertarea
să vii iar la tine departe de turmă
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu