Ceață, vânt, zăpadă și tăcere
Ceață, vânt, zăpadă și tăcere,
Raza lunii fâlfâie tăcut.
Inima c-o molcomă durere
Își aduce-aminte de trecut.
Spulberat, omătul se despică.
Pe-așa lună, eu, pe-ascuns ieșit.
Îndesându-mi cușma de pisică,
Casa părintească-am părăsit.
Iarăși sunt în locurile mele.
M-au uitat? Sau minte mă mai țin?
Stau mâhnit, ca un gonit de rele,
Reîntors la vechiul meu cămin.
Cușma mi-o frământ fără cuvinte,
Sufletul prin gânduri mi-l deșir.
De bunicii mei mi-aduc aminte
Și de-nzăpezitul cimitir.
Toți vom fi acolo... Poți să sameni
Viața ta cu râs sau cu tumult...
Pentru asta trag așa spre oameni
Și-i iubesc pe toti atât de mult.
Pentru asta inima mi-i moartă
Când privesc al anilor prăpăd...
Vechea casă c-un dulău la poartă,
Parcă știu că n-am s-o mai revăd.
Nu regret, nu mă jelesc, nu strig
Nu regret, nu mă jelesc, nu strig,
Toate trec ca floarea spulberată.
Vestejit de-al toamnei mele frig
Nu voi mai fi tânăr niciodată.
N-ai să mai zvâcnești ca pân-acum
Inimă răcită prea devreme
S-o pornesc din nou desculț la drum
Stamba luncii n-o să mă mai cheme.
Dor de ducă! Tot mai rar, mai rar,
Pui pe buze flacăra pornirii
Și pierdutul prospețimii har
Cu vioiul clocot al simțirii!
În dorinți încep zgârcit să fiu,
Te-am trăit sau te-am visat doar viață?
Parcă pe un cal trandafiriu
Vesel galopai de dimineață.
Toți suntem vremelnici pentru veci
Rar ning fragii frunzele deșarte…
Binecuvântat să fie deci
Că trăiesc și că mă duc spre moarte.
Crângul drag, pe limba-i de mesteacăn
Crângul drag, pe limba-i de mesteacăn,
m-a făcut altminteri să gândesc.
Triști cocori, în cârduri lungi când pleacă,
nu regretă că ne părăsesc.
Ce să mai regrete? Doar în viață
marii treceri îi suntem supuși!
Lanul lângă iaz, pierdut în ceață,
pururea-i visează pe cei duși.
Singur, într-a câmpului tristete,
văd cocori în nori de borangic...
Nu-mi jelesc pierduta tinerețe,
din ce-a fost, eu nu jelesc nimic.
Și nici floarea vieții scuturată,
și nici anii scurși fără de rost...
La căldura sorbului vreodată
nimeni n-o să-și afle adăpost.
Sorbul n-o să-și mistuie ciorchinii,
n-o să piară al ierbii moale pat...
Cum cad frunze-n poalele grădinii
tristele cuvinte astăzi cad.
Dar din ele vremea de-o s-aleagă
doar grămezi ce nu mai folosesc,
spuneți că, vorbindu-mi, un mesteacăn
m-a făcut altminteri să gândesc!
Epitaf
Nu cădea tu steaua mea supţire,
Prăpădind mănunchi de raze reci,
Căci acolo'n fund de cimitire,
Inimile nu mai bat în veci.
Luminezi prin stepe şi prin vremuri,
Umplând pacea câmpului, spre zori,
Sufletul de friguri mi-l cutremuri
Ca strigarea duşilor cocori.
Inălţându-şi creştetul de sfântă
Peste culmi şi crânguri şi tăceri,
Aud iar cum nu ştiu cine cântă
Despre toate câte-au fost mai ieri.
Toamna asta 'n aur îmbrăcată,
Din aceşti mesteceni fără chip,
După cei ce am iubit odată
Plânge 'ncet cu frunze pe nisip.
Ştiu, ah ştiu! Curând- curând în seară
Şi din vina nimănui, mereu,
Subt grilaj de schijă funerară
Trebui- va ca să zac şi eu...
Se va stinge flacăra din vatră,
Inima întoarce- se- va' n praf,
Buni prieteni îmi vor pune-o piatră
Şi-or rima un vesel epitaf.
Dar privind tristeţea şi mormântul,
Pentru mine-aş scri, definitiv:
Şi-a iubit el ţara şi pământul,
Cum iubeşte crâşma un beţiv.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu