miercuri, 5 martie 2014

Radu Stanca (05.03.1920, Sebeș — 26.12. 1962, Cluj)

Navigare necesse est 

Încolăcit în mine
Ca iedera pe sârmă,
Străbat fără de cârmă
Pustietăţi marine.

Plutesc pe-ntinse locuri
Cu-o sete grea, amară,
Şi-aproape nu e seară
Pe ţărm să nu văd focuri.

Dar ţărmul e departe,
Şi-n larg mă-mpinge vântul.
Cât ai clipi, pământul
A dispărut în parte.

Abia se mai zăreşte
Un punct în depărtare,
Dar iar îmi reapare
Când vântul conteneşte.

Şi iar îmi e aproape
Când zorii stau să crape.
Dar vântul reîncepe
Sălbatic peste ape.

Şi iarăşi mă împinge 
În mijlocul genunii.
Fecioarele furtunii
Mă joacă ca pe-o minge.

Şi uite-aşa, într-una,
Mă depărtez, m-apropiu
De ţărmul plin de opiu,
De portul cu arvuna ...

Încolăcit în mine,
Ca iedera pe sârmă,
Caut peste tot o cârmă
Să ancorez cu bine.

Dar zbuciumul căutării
Se vede că-n zadar e,
Şi rătăcesc pe mare
La voia întâmplării ...

Ars doloris

Îmi trebuie o nouă suferință
Ca să mă pot deprinde cu uitarea, 
Căci în furtună numai o furtună
Astâmpără, pe stânci, descătușarea.

Îmi trebuie-o durere fără seamăn, 
Durerea veche să mi-o pot înfrânge, 
Căci numai când voi plânge în tăcere
Pentru tăcerea ta nu voi mai plânge.

De ce te miri? E loc destul în mine
Pentru-un vulcan ce-așteaptă să erupă, 
E loc destul în mine pentru vinul
Turnat, la zile mari, din cupă-n cupă.

Sunt mai încăpător decât o rană, 
Mai vast decât o peșteră din ere
Și poate că e loc destul în mine
Și pentru tine și pentru tăcere.

Doar pentru mine nu e loc în mine, 
Eu singur nu-mi găsesc în mine locul, 
De-aceea vreau o nouă suferință
Din care focul meu să-și soarbă focul, 

De-aceea vreau o nouă încleștare
Pe care harfa mea s-o strângă-n coarde.
Căci numai când voi arde-n mii de ruguri, 
Pe rugul meu aprins nu voi mai arde.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu