vineri, 12 septembrie 2014

Eugenio Montale (12.10.1896, Genova – 12.09.1981, Milano)

*** 

De-aş putea cel puţin să constrâng 
în acest ritm greoi al meu
ceva din sclipirile tale;
de mi-ar fi fost dat să pun în armonie
cu vocile tale bâlbâitul vorbei mele: 
eu care visam să-ţi răpesc
cuvintele sărate,
în care natura şi arta se-mpreună
să-mi strig mai bine melancolia
de copil îmbătrânit ce nu trebuie să cugete
N-am în schimb decât literele grosolane
ale dicţionarelor, şi obscura
voce dictată de dragoste răguşeşte,
se face tânguitoare literatură.
N-am decât aceste cuvinte, care asemenea unor femei uşoare
Se dăruiesc oricui le cere;
N-am decât aceste fraze obosite
pe care vor putea să mi le fure mâine
studenţii canalii în versuri adevărate.
Bubuitul tău creşte şi se dilată
albastră noua umbră. 
Mă părăsesc ca încercare gândurile.
Simţuri nu mai am; nici sens. N-am margini.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu