luni, 24 noiembrie 2014

Alexandru Macedonski (14.03.1854, București - 24.11.1920, București)




Epoca

Unui om în toată firea e moral să-i zici smintit,
Dar nebunului pe nume dacă-i zici, e necinstit.
Trebuiește-ntotdeauna spre a fi-n moralitate
Să te faci apărătorul caselor de sănătate;
La nebun să zici cuminte, pe neghiob să adorezi
Și de s-află în Mărcuța geniu să-l decretezi.
În nimica, de-azi-nainte, răul nu-și mai are leacu,
Și o nație mai bine nu s-a dat de-a berbeleacu,
Iar desigur niciodată dezmățarea n-a domnit
Într-o epocă fatală, sub un aer mai tâmpit...
În tot locul predomnește o sfruntare colosală...
Imoralul ia cuvântul și-ți vorbește de morală...
Cine crezi că ți-e prieten ți-e dușman neîmpăcat...
N-ai să faci un singur bine, c-ai făcut și un ingrat,
Cine crezi că e mai nobil e mai plin de lașitate...
Tot netrebnicul se crede scriitor de-nsemnătate...
Nu e om care sub masca unui vecinic carnaval
Ca lozincă să nu poarte: „Interesul personal".
Legile sunt o minciună: slove puse pe hârtie...
Ziaristica mai toată cuib nerod de mișelie.
Cei de sus își umplu punga; cei de jos, cu mare zor,
Se silesc ca să-i ajungă pentru-a-și umple și pe-a lor.
„Patria” e-n orice gură, „Pentru patrie” sunt toate...
Toți voiesc la mal s-o scoată, însă nimenea n-o scoate.

Rondelul orelor

                                                                                   Omnia vulnerant, ultima necat
Pe rând orice ore rănesc,
Iar ultima vecinic omoară... -
Tot sufletul mi-este o vioară
Ce plânge duios că trăiesc.

Și nici nu mai cerc să zâmbesc
Când viața s-arată ușoară. -
Pe rând orice ore rănesc,
Iar ultima vecinic omoară.

Oricâtă cerească comoară
Ar fi într-un lut omenesc,
Zvârlit de pe clipa ce zboară
Recade în iadul obștesc;-
Pe rând orice ore rănesc.

Oh! suflet orb 

Oh! suflet orb m-absorbi întruna
Şi nu mă vezi, nici nu m-auzi,
Rămâi, cu ochii morţi şi cruzi,
Şi reci, mai reci de cum e luna.

Veghez asupră-ţi totdeauna...
Visez, vibrez şi nu m-auzi,
Rămâi cu ochii morţi şi cruzi,
Şi sunt arcuş, — şi nu eşti struna.

Şi reci, mai reci de cum e luna
Sunt ochii tăi şi morţi şi cruzi,
Şi nu mă vezi, nici nu m-auzi,
Şi sunt arcuş, — şi nu eşti struna.

Iar suflet orb m-absorbi întruna,
Te simt, te-aud, şi nu m-auzi,
Şi ochii tăi sunt stinşi — şi cruzi,
Şi reci, — mai reci de cum e luna.

Mă uit la cer 

Mă uit la cer şi la pământ:
Frumos e cerul şi pământul,
Dar port în suflet un mormânt,
Şi-ntr-însul, mort, avântul.

Ah! doarmă dus acel mormânt
Cu imne pline de misteruri...
Prea bun am fost pentru pământ,
Prea rău sunt încă pentru ceruri.

Rondelul lunii

Deşi pe cer e-aceeaşi lună -
Dar unde e cea de-altădată?
Minciuna vieţii ce mă-mbată -
E azi o altfel de minciună.

Ca şi atunci, duios răsună
Cavale-n noaptea înstelată,
Şi-n cer zâmbeşte-aceeaşi lună -
Dar unde e cea de-altădată?

A ei lumină argintată
Cu roze albe mă-ncunună,
Şi cântă tot pe vechea strună,
Dar pentru mine e schimbată,
Deşi pe cer e-aceeaşi lună.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu