Poemul de acum
Eu nu mi-am scris niciodată numele
pe bonuri de cărbuni
pe lîngă silozuri am trecut fără să privesc înapoi
prin iarba desculţă n-am alergat niciodată.
În ploaie n-am cântat, în deşert n-am scris cu creionul drumul caravanelor.
Cu măturica nu m-am bătut la baia de aburi.
Cu mersul meu de urs n-am răsturnat înadins porţelanurile.
Odată am iubit ferocitatea oamenilor de zăpadă,
tandreţea sperietorilor uitate pe cîmp.
Omului care lucrează la calea ferată am vrut să-i povestesc
o istorioară cu tîlc.
Omul e mort de mult.
Prin faţa agenţiilor de voiaj mi-am plimbat viaţa ca pe o jumătate de pâine.
Cu o maşină de ocazie am mers pînă la marginea mării.
Am privit valurile cheltuindu-se pe ţărm am privit
tinereţea arzînd ca o frunză de tutun verde.
In faţa oglinzii, cu lanterna mi-am luminat chipul.
Acum ceaţa se poate risipi.
Acum poemul poate veni mai aproape.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu