la foc mic
febra neliniștilor ajunge să fiarbă
pacea în mine tremură ca o rouă în iarbă
privirea s-a-ntors acasă cu amintiri dar e oarbă
Doamne
de ce sunt iară cuprins în labirint de-ndoială
și căldura de-afară mi-e ca frigul de iarnă
brațele-mi atârnă inert și goale și-alene
mușcate de dorul mărunt impregnat în sânge și-n piele
rămas din trupul fierbinte promis de femeie
rătăcit departe în spulberate stele
Doamne
poți pune de-acuma pământ peste ele
să capete nou rost de flori nostalgic perene
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu