Azurul

După o idee a lui Stéphane Mallarmé

Azurul, somn al eternității

copleșind cu vise splendori, 

intrigă zadarnic noaptea poeții,

geniul lor obosit, deșert de fiori.

Doar ei, poeții, cu ochii închiși

aleargă urmăriți de vii presimțiri;

cu sufletul gol, de timpuri uciși,

găsesc muze pe alei de-amintiri.

Pân la azur trec prin ceață,

străbat pâcle nesfârșite de nori,

toamne ce rodu-l îngheață,

și înecuri în miraj de culori.

Ei sunt trestii de apă băltind

cu rădăcini adâncite-n nămol;

în vânt se lasă liber plutind,

căci nu sunt păsări în stol.

Trupul le e închisoare,

sufletul le geme prin pori,

pe cerul lor soarele moare

și rămân cu capul în nori.

Materia îi poartă prin zeci de păcate

spre idealul de fată morgană;

iar când porțile lumii le sunt ferecate,

femei și alcool găsesc de pomană.

Gânduri, simboluri, vedenii

din pereții lor se surpă mereu  

îngropând căutarea ideii

în obscur trecător alizeu

Totuși azurul eternității

dincolo de tot și de toate

își strigă de departe poeții

să-i facă îngeri când îi cade în moarte.

Iar poeții, prizonieri de pământ,

înalță poeme scrisori în eter, 

colorând în albastru flamuri de vânt,

fredonând azur încărcat de mister.