marți, 4 iulie 2017

Azurul

După o idee a lui Stéphane Mallarmé

Azurul, somn al eternității
copleșind cu vise splendori, 
intrigă zadarnic noaptea poeții,
geniul lor obosit, deșert de fiori.

Doar ei, poeții, cu ochii închiși
aleargă urmăriți de vii presimțiri;
cu sufletul gol, de timpuri uciși,
găsesc muze pe alei de-amintiri.

Pân la azur trec prin ceață,
străbat pâcle nesfârșite de nori,
toamne ce rodu-l îngheață,
și înecuri în miraj de culori.

Ei sunt trestii de apă băltind
cu rădăcini adâncite-n nămol;
în vânt se lasă liber plutind,
căci nu sunt păsări în stol.

Trupul le e închisoare,
sufletul le geme prin pori,
pe cerul lor soarele moare
și rămân cu capul în nori.

Materia îi poartă prin zeci de păcate
spre idealul de fată morgană;
iar când porțile lumii le sunt ferecate,
femei și alcool găsesc de pomană.

Gânduri, simboluri, vedenii
din pereții lor se surpă mereu  
îngropând căutarea ideii
în obscur trecător alizeu

Totuși azurul eternității
dincolo de tot și de toate
își strigă de departe poeții
să-i facă îngeri când îi cade în moarte.

Iar poeții, prizonieri de pământ,
înalță poeme scrisori în eter, 
colorând în albastru flamuri de vânt,
fredonând azur încărcat de mister.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu