Ars poetica

Poezia este catedrala în care intri să te-nchini

sau numai să-i contempli grandorile boltirii;

culoar pe care pașii, apăsați de vini,

vor să regăsească candorile iubirii.
  

Poezia este sacrul și profanul,

plăpând al ființei pe care o-ntrupăm;

Poezia este diafanul

lumii ce vremelnic râvnim s-o ocupăm.
 

Poezia e-nsorita ploaie de la zei

ce spală smogul și redă culoarea,

topește orice urmă de polei

și-nlătură de peste tot paloarea.
 

Este un ecou al paradisului pierdut,

concretul din neantul metafizic,

tot ceea ce-n viață-i de durut

fără lacrimă, oftat sau analgezic.

 

Este rostirea stelarei simfonii

pe care doar aleșii o ascultă;

E comunicare între morți și vii,

puntea către-o lume pentru noi ocultă.

 

Mai este, încă, din tot ce poate fi,

un tainic schimb de gând cu infinitul;

iluzia că, în cea din urmă zi,

vom răsări odat’ cu asfințitul.