duminică, 5 februarie 2012

Elegie


E-un zâmbet către mine, doamnă,
sau este numai fantezia mea
c-o frumusețe tristă ca de toamnă
singurătatea nu mi-ar neglija?

E-un zâmbet tandru pentru fiecare,
sau este doar deșărtăciunea mea
ce vede-n frumusețea tinereții tale
vârtejul unui vânt de catifea?

E-un zâmbet resemnat, ca să nu plângă,
sau este numa-n agonia mea
că nimeni n-ar putea să înțeleagă
misterul ce îl porți pe fața ta?

E-un zâmbet rece, cald sau încurcat,
ori e doar o dâră din visarea mea
că, de scutur norii ce s-au adunat,
vremea va fi bună, de nu s-o răzbuna?

E-un zâmbet ireal, ce mi se pare,
parte vie din re-creația mea
ce-mi joacă feste când mă uit în zare,
miraj de dor, dantelă de perdea?

Zâmbetul tău este păcatul meu,
sau e doar agonia-mi gata să mă stingă,
ce naște îngeri albi pe-al meu traseu
plutind peste ruine, prin praf – într-o oglindă?

Surâsul tău, lăcaș al fericirii mele
răpite când eram doar un copil?
Privirea ta, oglinda izbăvirii grele
a unui orb ce vede într-un tril?

Umbra ta, atât de răcoroasă
pe trupu-mi fierbițit scriind o după-masă,
mă va lăsa așa cum e, sfioasă,
să o resorb când sufletul mă lasă?

Un comentariu:

  1. Buna dimineata!

    Imi permit sa va parodiez, cu un sentiment absolut camaraderesc, apropiat, nu ironic:

    "E-un zâmbet către mine, doamnă?
    sau este numai fantezia mea?

    C-o frumusețe tristă ca de toamnă
    Imi da saruturi ceasca de cafea..."

    O saptamana frumoasa va doresc!

    RăspundețiȘtergere