Elegie

E-un zâmbet către mine, doamnă,

sau este numai fantezia mea

c-o frumusețe tristă ca de toamnă

singurătatea nu mi-ar neglija?

E-un zâmbet tandru pentru fiecare,

sau este doar deșărtăciunea mea

ce vede-n frumusețea tinereții tale

vârtejul unui vânt de catifea?

E-un zâmbet resemnat, ca să nu plângă,

sau este numa-n agonia mea

că nimeni n-ar putea să înțeleagă

misterul ce îl porți pe fața ta?

E-un zâmbet rece, cald sau încurcat,

ori e doar o dâră din visarea mea

că, de scutur norii ce s-au adunat,

vremea va fi bună, de nu s-o răzbuna?

E-un zâmbet ireal, ce mi se pare,

parte vie din re-creația mea

ce-mi joacă feste când mă uit în zare,

miraj de dor, dantelă de perdea?

Zâmbetul tău este păcatul meu,

sau e doar agonia-mi gata să mă stingă,

ce naște îngeri albi pe-al meu traseu

plutind peste ruine, prin praf – într-o oglindă?

Surâsul tău, lăcaș al fericirii mele

răpite când eram doar un copil?

Privirea ta, oglinda izbăvirii grele

a unui orb ce vede într-un tril?

Umbra ta, atât de răcoroasă

pe trupu-mi fierbițit scriind o după-masă,

mă va lăsa așa cum e, sfioasă,

să o resorb când sufletul mă lasă?