Eseu speculativ

Articolul de față este o speculație (deci un eseu, fără alte pretenții) care încearcă să alăturele și să plieze conceptele fundamentale ale interacțiunilor fizice ale materiei biosului care decurge și el din materie (superior organizată și specializată, se zice). Aici „biosul” îl înțelegem ca „biologie”, care, simplificator, studiază organismele vii și diferitele aspecte ale vieții. Are multiple domenii specializate care, fiecare, încearcă să deslușească marea taină a mecanismelor care animă materia.

Așadar, gândurile schițate trebuie tratate ca atare, fără nici o conotație științifică, deși pornesc și se bazează pe date științifice. Cu precădere ne vom apleca asupra posibilelor interpretări ale acțiunii legilor universale ale fizicii la universul și natura umană. Voi face doar enunțul unor ipoteze posibil de exploatat, fără a le dezvolta aici (ele făcând obiectul unor însemnări personale despre filosofia științei).

Fizica evidențiază ca fiind cunoscute patru interacțiuni fundamentale în universul material: gravitația, interacțiunea electromagnetică, interacțiunea nucleară tare și interacțiunea nucleară slabă.

Materia este interacționată de gravitație, o forță universală misterioasă. Materia vie nu are cum scăpa de această atracție. Natura umană resimte particular această atracție omniprezent. Pentru ea oamenii întrebuințează conceptul „iubire”, fără însă a o asocia cu gravitația, cum încercăm noi aici. Dar este evident că toate corpurile biologice, în particular cele umane, se atrag reciproc, cu o forță a cărei intensitate depinde… nu chiar de masele acestora, dar de distanța dintre ele da.

Interacțiunea electromagnetică am asocia-o empatiei pe care DEX o definește ca fiind o formă de cunoaștere a altuia, în special a eului social sau a ceva, apropiată de intuiție; interpretare a eului altora după propriul nostr eu; transpunerea noastră simpatetică în obiectele exterioare.


Interacțiunea nucleară tare, cea mai puternică dintre interacțiunile manifeste în lumea fizică, o putem identifica în cadrul naturii umane drept dragoste. Forțele ei de atracție între doi „atomi umani”, greu fisionabile, dar fisionabile, nu are sens să le mai descriem aici.

Interacțiunea nucleară slabă ar putea fi identificată în cadrul naturii umane ca nevoie a socializării. Psihologia socială și nu numai se ocupă de diverse aspecte ale acestei problematici.

Să transpunem acum teoria astrofizică a gărilor negre la universul interior uman. Se pare că întreaga galaxie a existenței unui individ gravitează în jurul unui punct central imaterial din lăuntrul lui. Ar fi „negru” pentru că nu este detectabil senzorial, deși este perceptibil extrasenzorial. Pare a fi și el limitat de o suprafață în interiorul căreia câmpul atracțional este atât de puternic încât nimic nu poate scăpa din interiorul lui. Se întâmplă uneori ca raționalul nostru să-i dea târcoale, să-l tatoneze, riscant, de la semidistanță. Un joc periculos pentru că ne poate duce la limita care ne va obliga să-l explorăm tot mai
frecvent, pierzând tot mai mult din capacitățile de relaționare cu exteriorul. Iar dacă depășim această limită ne putem considera pierduți definitiv din realitatea în care trăim. Intrăm într-o alta.

Cred că întreaga noatră existență este o gravitare în jurul acestui punct negru care ne atrage spre el pe coordonata Timp. Natural, cu cât înaintăm în timp ne apropiem de el, care ne degradează (degrevează), ne absoarbe succesiv din capacitățile existențiale. În cele din urmă dispărem. Oare asta să însemne cu adevărat „moarte”? „Cădere” într-o altă realitate și stingerea galaxiei existenței individuale?

Vom încheia cu o lecție minimală de fizică ca argument al bazei demersului nostru. Ea nu trebuie neapărat lecturată, decât în măsura în care simțim nevoia de clarificări.

Cum am spus și mai sus, fizica evidențiază ca fiind cunoscute patru interacțiuni fundamentale: gravitația, interacțiunea
electromagnetică, interacțiunea nucleară tare și interacțiunea nucleară slabă.

Pe scurt, deci tot simplificator, acestea sunt prezentate în dicționare astfel:
Gravitația este fenomenul fizic natural prin care corpurile fizice se atrag reciproc, cu o forță a cărei intensitate depinde de masele acestora și de distanța dintre ele. (Natura și motivul existenței forței gravitaționale nu sunt teoretic încă deplin elucidate);
Electromagnetismul este acea ramură a fizicii care studiază sarcinile magnetice și electrice, câmpurile create de acestea (electric și magnetic), legile care descriu interacțiunile dintre acestea. Ramurile principale ale electronagnetismului sunt: Electrostatica (care se ocupă cu studiul sarcinilor electrice aflate în repaus și al câmpurilor generate de acestea); Electrodinamica (care se ocupă cu studiul sarcinilor aflate în mișcare, precum și al câmpurilor generate de acestea) și Magnetismul (care se ocupă cu studiul câmpului magnetic).
Interacțiunea nucleară tare este și cea mai puternică din aceste interacțiuni deforțe, fiind de 100 de ori mai puternică decât forța electromagnetică, de 106 ori mai puternică decât forța slabă și de 1039 ori mai mare ca forța gravitațională. Forța nucleară tare face ca protonii și neutronii să rămână integri și stabili. Are o distanță de acțiune foarte scurtă, de circa 10-16 metri. În acest context, este o forță nucleară. În fizica nucleară forța nucleară tare ține quarcii și gluonii împreună pentru a forma hadroni, adică barionii, care includ protonii și neutronii, precum și mezonii, adica kaonii, mezon rho, pionii, etc.Se consideră că interacțiunea tare este mediata de gluoni care acționează asupra quarcilor, anti-quarcilor și împotriva gluonilor înșiși. Acest proces este detaliat in teoria cuantică cromodinamica(QCD).
Interacțiunea nucleară slabă este cauzată de schimbul de bosoni W și Z, care reprezintă cuantele câmpului forței slabe. Efectul cel mai cunoscut este dezintegrarea beta (emisiile de electroni sau pozitroni de către neutroni în cadrul nucleelor atomice), precum și majoritatea proceselor de radioactivitate. Forța este numită „slabă” din cauză că intensitatea câmpului este de 1013 ori mai slabă decât a forței tari. Interacțiunea slabă are o rază de acțiune foarte scurtă, aproximativ egală cu diametrul nucleului atomic. Aceasta are un efect atât asupra quarcilor, cât și asupra neutrino și a leptonilor.

Astrofizica vorbește, printre altele, despre găurile negre. O gaură neagră, din perspectivă astronomică, este un obiect cosmic limitat de o suprafață în interiorul căreia câmpul gravitațional (despre care am spus deja că ar fi fenomen fizic
natural prin care corpurile fizice se atrag reciproc cu o forță a cărei intensitate depinde de masele acestora și de distanța dintre ele) este atât de puternic încât nimic nu poate scăpa din interiorul lui; este cunoscută și sub denumirea de „orizontul evenimentului”. Nici măcar radiația electromagnetică (de ex. lumina) nu poate scăpa dintr-o gaură neagră, astfel încât interiorul unei găuri negre nu este vizibil, de aici provenindu-i numele. Gaura neagră are în centrul ei o regiune cunoscută și drept „singularitate". La suprafața limită gravitația este atât de mare, încât nicio rază (particolă) de lumină din interiorul găurii nu are energie suficientă pentru a scăpa în afară. La această suprafață limită
deplasarea gravitațională spre roșu este infinit de mare. Viteza de scăpare gravitațională este la suprafața limită egală cu viteza luminii, așa încât raza suprafeței limită este egală cu raza traiectoriei circulare, numită „raza Schwarzschild”.
Găurile negre de masa stelară se formeaza prin colapsul stelelor de masă mare într-o supernovă la sfârșitul vieții lor. După formare gaura neagră poate continua să crească absorbind masă din vecinătatea ei. Prin absorbirea de stele precum și prin contopirea cu alte găuri negre se pot forma găuri negre super-masive cu mase de milioane de ori mai mare decât cea a Soarelui.
În ciuda invizibilității interiorului, prezența unei găuri negre poate fi dedusă prin interacțiunea cu restul materiei. Astronomii au identificat numeroase posibile găuri negre stelare în sistemele binare, studiind interacțiunea lor cu stelele companion. În momentul de față se înregistrează o puternică tendință spre consens asupra acceptării ideii că în centul majorității galaxiilor se află o gaură neagră super-masivă.
Ca un caz particular, există dovezi solide ce indică existența unei găuri negre de peste patru milioane de mase solare în centrul Căii Lactee.