Neliniște

E gândul vechi şi doarme la capăt de destin…

În van adun în mine crâmpeie de speranţă:

nu mai găsesc nici sens, nici multă cutezanţă,

în încercarea laşă de care mă anin.

În laţ de orizonturi îmi văd robita viaţă,

învinsă de-aşteptarea ispitelor din taine…

Mai bate ceas de vrajă, dar mă trezesc în haine,

umblând pe străzi dosite, distins ca o paiaţă…

E gândul vechi iar trupul acuma nici nu ştiu

purtat spre amăgire câte legende poartă…

Mă simt ca şi un mort ce-o vreme încă-i viu,

căci pe măsură, totuşi, nu şi-a găsit o soartă.

Sunt taine depărtate, cu rădăcini în ceruri,

dar pân’ la ceruri nimeni sufletul nu-şi poartă…

Între Pământ şi Boltă viaţa noastră-i spartă,

iar când te-nalţi prea mult, e semnul că te nărui…

Gândul vechi îmi poartă penumbrele culcate.

Afară cade noaptea şi-mi pare că vin ploi.

Aştept cu nerăbdare Procesul de Apoi,

să văd măcar atuncea mistere dezlegate…