„Descheiat la suflet” este sintagma pe care-o adopt limbajului meu
pentru că nu găseam cauza diagnosticului pentru sufletul greu
– ostatic în sicriul de coaste ornat interior cu organe –
încercat de dureri, evadări, amintiri și frisoane.
Descheiat la suflet din preaplin, presiuni și coșmare
îmi merg trupul biped ce nu poate să-nvețe să zboare
– oricât elan și frumos și înalt îi aștern la picioare –,
și-o să-l las pe umerașul de oase când plec peste zare.
Mai privesc în ograda trupului meu lănțuit de lucruri cuminți
– nu credeam cât agrar se-adună o viață când simți –,
Mă închin și mă rog, iar puțin, la icoane și sfinți
Apoi, descheiat la suflet, îmi iau inima-n dinți…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu