Uneori credeam că eu îți articulez gândurile,
atât de încântată păreai când spre tine zburau;
alteori gândeam că eu îți depăn amintirile,
atât de vii de pe buze întruna-ți plecau.
Am crezut adesea că-ți răscolesc plăcerile,
atât de fericită erai când te alintam;
și am sperat că eu îți sondez tăcerile,
atât de încordată erai atunci când muream.
Am visat că-ți visez lungile nopți,
atâta liniște tu respirai;
am deschis în mine sute de porți
ca să vii, ca să pleci când voiai.
Am scris, am cântat și-am iubit pentru tine,
cât intr-o mie și una de vieți;
ai râs, ai dansat și-ai ars pentru mine,
păreai că nimic nu regreți.
Povestea se pare acum ne desparte,
nici nu pot, nici nu vreau să ți-o spun;
eu plec spre neunde, e calea spre moarte,
tu pleci într-acolo, pe celălalt drum.
Mă strânge acum pentru ultima oară,
pe șine de timp mai avem un răgaz;
tot ce-am avut începe să doară,
destinul ne-aduce un ultim macaz.
mi-am permis să postez un link către acastă mică bijuterie. sper să fie îngăduit...
RăspundețiȘtergeremă înclin.
Felicitari pentru poezie si blog, domnule Mihai! Si mii de scuze pentru intarzierea cu care v-am descoperit universul! De-acum voi trece des pe-aici, cu permisiunea dvs.!
RăspundețiȘtergereNu doar „îngăduit”, recunoscător!
RăspundețiȘtergereMirela, o să ne facem vizite reciproc pentru că și tu ai întraga mea admirație față de ce scrii.
RăspundețiȘtergere