Orice domeniu al cunoașterii se legitimează ca știință de îndată ce își circumscrie obiectul de investigație, își stabilește metodele și instrumentele de cercetare, descoperă și formulează legități în fenomenele studiate și își delimitează finalitatea propriilor demersuri. Orice știință decupează din realitatea înconjuratoare anumite aspecte sau fenomene pe care le convertește apoi în obiectul reflecțiilor teoretice și al investigațiilor empirice.
Știința devine o profesie atunci când se convertește într-o activitate practică, având caracter permanent, pe care o exercită o persoană în virtutea unei calificări.
Noțiunea de organizație face obiectul unei discuții speciale.
Sociologul American Cooley (1909) a operat pentru prima dată distincția dintre grupurile primare și grupurile secundare, în primele indivizii stabilind relații calde, intime și personale, mai mult pe baza solidarizării sentimentale decât a conștientizarii raționale, iar în celelalte relații fiind reci, impersonale, contractuale și formale. Grupurile primare care presupun relații directe, nemijlocite între membri nu sunt altceva decât grupurile mici, pe când cele secundare, având relații indirecte, mijlocite – grupurile mari. La prima vedere, este ușor să ne dăm seama că organizațiile nu pot fi decât grupuri mari. Numărul mare de persoane din care ele sunt constituite va fi prima dintre notele definitorii.
Krech si Crutchfield (1948) conturează și mai bine noțiunea de organizație. Ei propun diferențierea grupului psihologic primar, de organizațiile sociale caracterizate printr-o serie de atribute distinctive. Astfel, acestea posedă produse culturale, edificii, îmbrăcăminte de ceremonii, formule magice, cântece; au un nume, simbol colectiv; dețin pattern-uri distincte de acțiune; dezvoltă sisteme comune de credințe; au agenți de autoritate; elaborează și utilizează tehnici de disciplinare. Toate aceste caracteristici dau un contur mai precis noțiunii de organizație, ea aparând ca o sinteză a unor elemente de natură sociologică și psihologică.
Lapassade (1967) oferă o definiție a organizațiilor pe cât de lapidară, pe atât de bogat în conținut. Pentru el, organizațiile sunt un “grup de grupuri” centrat pe realizarea scopurilor comune. Desigur ca nu este vorba despre o simpla aglomerare de grupuri sau despre simpla lor concomitenta, ci despre grupuri aflate în interacțiune unele cu altele, grupuri înlantuite, ierarhizate si structurate dupa criterii bine definite.
Francois Petit și Michel Dubois (1998) definesc organizația ca „o construcție socială complexă, ne-naturală ți modulabilă. Ea regrupează un oarecare număr de persoane independente care muncesc împreuna pentru atingerea unui scop comun”.
Din cele de mai sus rezultă că organizațiile sunt grupuri mari de oameni în care există relații sociale și psihologice. Interacțiunile și interdependențele dintre oameni, dintre grupuri și chiar dintre organizații sunt centrate pe realizarea scopurilor comune. Chiar dacă în cadrul organizațiilor există sisteme și subsisteme diferite ca natură, compoziție, structură și finalitate (sistemul tehnologic / de productie, sistemul psihologic, sistemul sociocultural etc.), acestea nu pot fi private în sine, indiferent de oamenii care le populează și le susțin și, mai ales, în afara comportamentelor umane și interumane.
În zilele noastre asistăm la un proces amplu și conținuu de multiplicare și diversificare a formelor de organizare a vieții sociale, la apariția unor modalități de acțiune cât mai adecvate pentru rezolvarea optimă a problemelor ce se pun. Printre variatele instrumente de care societatea se folosește pentru a-și asigura buna funcționare, organizațiile sociale ocupă un loc deosebit de important.
Organizațiile economice, cele politice, juridice, militare, artistice, administrative, școlare etc. sunt tot atâtea mecanisme care pun în mișcare oamenii în vederea obținerii unei eficiente sociale și individuale maxime. Unii psihosociologi consideră că apariția în masă a organizațiilor este o trăsătura distinctivă a societății contemporane care o diferentiază de alte tipuri de societăți în care un asemenea fenomen fie nu era prezent, fie nu cunoscuse o amploare așa de mare. „Succesul marilor organizații constituie una dintre caracteristicile esențiale, dacă nu chiar cea fundamentală, a societăților moderne. Omul modern nu poate acționa decât de-a lungul și în cadrul marilor organizații.” Dacă secolul al XIX-lea a fost secolul individualităților, secolul XX este unul al colectivităților organizate, al marilor organizații. Pentru determinarea acestui tip de societate s-a creat chiar și un termen special, cel de societate organizațională sau organizată, în care organizațiile ce cuprind tot mai multe domenii ale vieții oamenilor imprimă un caracter cu totul aparte vieții sociale, de eficiența lor depinzând eficiența întregii societăți.
În aceste condiții nu este greu să întelegem de ce organizațiile, studiul lor, a captat într-o mare măsură atenția cercetătorilor. Încă din anul 1958 March și Simon arătau că organizațiile au o mare importanță datorită omniprezenței lor în viața oamenilor, aceștia petrecându-și mare parte din timpul lor în cadrul organizațiilor. În al doilea rând, pentru că organizațiile sunt mult mai specifice și mai bine reglementate atât în ceea ce privește căile prin care se manifestă, cât și prin conținutul lor (spre deosebire de alte influențe sociale care sunt mai difuze, mai puțin reglementate). Specificitatea care individualizează influențele organizaționale se datorează reglementărilor de rol care, în virtutea faptului că sunt relativ stabile și cunoscute de toți membrii organizației, dau posibilitatea anticipării comportamentelor și mai ales coordonării acestora. Pentru a fi mai convingatori, cei doi autori recurg la compararea organizațiilor cu organismul uman. „Specificitatea înaltă a structurii și coordonării în interiorul organizației, opusă relațiilor difuze și schimbătoare care există între organizații și între indivizii izolați, tinde a face din organizație o unitate sociologică importantă comparabilă cu aceea a unui organism biologic”. La toate acestea se adaugă și importanța economică a organizațiilor, ele nefiind doar o combinație între muncă și capital, ci având și o dimensiune specifică legată de calitatea funcționării organizaționale. Oarecum în același sens se pronunșă și Mintzberg, care arată că organizațiile nu numai că se infiltrează și se insinuează în viețile oamenilor într-o manieră subtilă, dar de cele mai multe ori, pentru a le servi în realizarea scopurilor, ele se întorc împotriva lor, punându-le în pericol viața și demnitatea individuală. Mihaela Vlasceanu (1999) face o sinteză a argumentelor „pro” și „contra” semnificației majore pe care o au organizațiile în lumea contemporană. Iată care sunt aceste argumente:
• Organizațiile sunt surse ale schimbării și inovării sociale, ele „sparg” normele, convențiile, aducând pluralitatea în coexistență, dar și în concurență;
• Organizațiile sunt responsabile nu numai de succese, ci și de eșecuri sociale; ele conțin atât un potential constructiv, cât și unul distructiv;
• Organizațiile, mai ales cele birocratice, afectează funcționarea optimă democrațiilor; organizațiile cu forme aparent democratice de organizare ajung să genereze adevărate sisteme de dominație;
• Organizațiile (tot cu precadere cele birocratice, excesiv raționalizate) influențează negativ modul de gândire și acțiune al oamenilor, generează impersonalizare, formalizare și centralizare;
• Organizațiile, chiar prin mecanismele funcționarii lor normale, produc patologii organizaționale la nivelul întregii societăți (de exemplu, atunci când organizațiile acționează eficient, prin faptul că se centrează pe scopuri relativ limitate și înguste generează dificultăți pentru societate).
Toate aceste argumente demonstrează importanța organizațiilor pentru fiecare dintre noi, dar și ca domeniu de studiu. De aceea, cunoașterea sistematică a problematicii organizațiilor, interpretarea critică, găsirea căilor de schimbare constituie singurele modalități de a soluționa corespunzător relația dintre un individ și organizație. „Dacă admitem, într-adevăr, că facem parte integrantă din societatea organizațiilor, atunci singura cale de a nu fi copleșiți de ele este aceea a explorării și chestionării permanente a status-quo-ului”. Fără îndoială că asemenea explorări și chestionări au fost și sunt încă extrem de numeroase. Deși până în momentul de față s-a acumulat un material imens cu privire la organizații, persistă încă unele dubii cu privire la definirea, descrierea, analiza, clasificarea și interpretarea lor.
Nu este deloc greu să observăm că în definirea organizațiilor se recurge la o multitudine de criterii. Unele dintre acestea pornesc de la sfera noțiunii respective, așa încât vom întâlni definiții extensive sau definiții restrictive. Mai interesant este că unul și același autor trece cu usurință, uneori chiar pe aceeași pagină, de la un tip la altul. Herbert Simon (1957) de exemplu, începe prin a declara: „În această carte termenul de organizație se raportează la structura complexă a comunicațiilor și altor relații într-un grup uman... Sociologul numește acestă structură „sisteme de valori”, pentru ca, puțin mai jos, să definească organizațiile administrative „ca sisteme de comportamente colective”. La fel procedează Peter M. Blau și Richard W. Scott (1963) referindu-se la organizațiile formale. Acestea, arată ei, „sunt stabilite în intenția explicită a atingerii unor obiective”, având reguli necesare prevederii și modelării comportamentelor în sensul realizării obiectivelor formulate; totodată, ele dispun de „o structură formală, de statute cu canale de comunicare și linii ierarhice clar definite”. Într-un mod asemănător definesc organizațiile și alți autori contemporani. „Organizațiile sunt creații umane. Ele definesc entități în care indivizii, interactionând și în interdependență, lucrează într-o structură pentru a obține scopuri comune. Ele se prezintă în multe forme, iar scopurile lor sunt variate și nu pot fi întotdeauna împărțite implicit/explicit către toți membrii organizației”. Se poate cita și următoarea definiție: „organizațiile sunt sisteme complexe care au input-uri și output-uri de multe tipuri și căi diferite de a le transforma pe primele în ultimele”. Doi autori francezi recurg la aceeași manieră în definirea organizațiilor. O organizație, arată ei, nu se poate rezuma la o sumă de indivizi, grupuri, ateliere, birouri sau servicii. Aceste elemente se află într-o stare de interacțiune necesară, altfel spus de interdependență în vederea realizării unui obiectiv oficial comun. Interdependența este cea care fondează unitatea organizației, ea fiind nu numai de ordin operativ, ci și de natură socială, înscriindu-se în psihologia indivizilor și grupurilor, ca și în relațiile acestora.
Definițiile extensive creează pericolul prolixității, ele devin mai degraba enumerativ-descriptive, nereușind să surprindă notele realmente definitorii ale organizațiilor, pe când cele restrictive par a fi eliptice, necesitând, de aceea, nenumărate alte explicații și informații suplimentare. Și unele și altele pierd din vedere perspectiva istorică, absolut utilă, pentru înțelegerea modului de evoluției a unor perspective ușor asemănătoare, ușor diferite sau pur și simplu radical inedite. Este de preferat să se îmbine criteriul istoric cu cel problematic în definirea organizațiilor, chiar dacă nu întotdeauna istoria științei nu ține seama de rigorile logicii științei. Se consideră că definirea organizațiilor a parcurs trei mari etape:
• Prima etapă este etapa anilor ’60 când organizațiile au fost definite în termeni de scopuri, structuri formale și în termeni integrativi;
• A doua este etapă, a anilor ’70-’80, când definirea organizațiilor s-a facut în termeni de activități umane;
• A treia etapă este cea a finalului anilor ’80 și a perioadei actuale, când organizațiile sunt definite în termeni de performanțe controlate.
Referindu-ne la definirea organizațiilor putem da următoarea definiție: „organizația este o activitate social-umană care presupune asocierea spontană sau dirijată sau voluntră a unui număr de indivizi ce dețin statute și roluri bine definite, determinate sau nu, în vederea realizării unui scop , a unui țel, a unui obiectiv”.
Studiul organizațiilor a avut un curs neobișnuit și rar întâlnit, neurmând linia clasică a demersurilor aplicative din psihologie în care teoria se dezvoltă în centre universitare și laboratoare de cercetare, iar practica urmează, uneori chiar de la distanță, acestor descoperiri teoretice. Studiul organizațiilor a avut de la începutul său valențe eminamente aplicative, practice, fiind strâns legate de economie și potrivindu-se excelent cu finalitatea materială și pecuniară a lumii moderne. Prin această legatură poate fi explicată și suprapunerea consistentă existentă între psihologia organizațională și psihologia muncii/industrială, deseori fiind menționate în literatura de specialitate drept psihologia muncii /organizațională (work / organizațional psychology).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu