Să știi, ‘nainte de-a mă duce,
că nu plec pentru c-așa vreau,
c-o altă mână forte mă seduce
deși în mâna ta aș vrea să stau.
Ți-amintești perechile de brațe
care ne-au strâns ca unul pe-amândoi
și-apoi cum alte zeci de brațe
au făcut din unul iarăși doi?
Mai știi atunci, naufragiați pe mare
ce valuri și ce vânturi ne-au bătut?…
Ne-am imputat că nu suntem în stare
să ducem amândoi ce-am început.
Ne-am zis că nu ne-am strâns îndeajuns,
că am dat curs străinelor chemări,
că brațe trebuia să ne fi smuls
decât să fi plecat spre alte zări.
Ne revedem acum, aici și-n amintiri…
Nimic nu pare a ne mai fi străin.
Și-am înțeles tacit, doar din priviri,
că numai cerul tău mi-a fost senin.
Ne-am întâlnit la fel ca prima dată
pe pagina finală, în rândul cel din urmă
să-ți spun ce nu ți-am spus vreodată:
ai fost în martie floarea de sub brumă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu