Dali
Sunt poștașul care nu sună niciodată de două ori
Sunt gândul din frunzele de pe aripile vântului
Sunt splendoarea din iarbă pe care a înghițit-o pământul
Sunt agonia și extazul dorului de tine
Sunt pe rând lacul-râul-ramul-Dunărea albastră și Munții Apuseni
Sunt floarea albastră și crinul din valea prin care au trecut cosașii cântând
Sunt războiul și pacea și răscoala ce le-am pierdut cu lumea
Sunt avarul și fiul risipitor
Sunt masa tăcerii și gaițele
Sunt crima și pedeapsa sufletului meu
Sunt visul unei nopți de vară ce picură țurțure sub o streașină
Sunt povești de dragoste sparte în cioburi de oglindă
Sunt cel exilat departe de lumea dezlănțuită
Sunt atemporalul care își caută timpul
Sunt critica irațională a rațiunii
Sunt metamorfozele
Sunt bâlciul deșertăciunilor
Sunt toate personajele secundare ale iubirilor nemuritoare
Sunt eu file de poveste
Sunt fantoma cocoșată ce bântuie de la teatru până la casa morților
Sunt corbul care cobește niciodată
Sunt dâră de Cronos de Poseidon de Hefaistos
Sunt rătăcitul ce-și caută eul pierdut
Sunt vidul celor memorate și uitate
Sunt jalea atâtor necitite
Sunt disperarea celor nescrise
Sunt pompierul ce-și face scrum retina și inima într-o bibliotecă în flăcări
Minunat... minunat... minunat...
RăspundețiȘtergerePortret
De când m-am născut sunt cu un pas mai aproape.
am deschis ochii, durerea mă legăna pe picioare
mă iubea ca o mamă ce şi-ar uita visele pentru pruncul ei,
mă iubea ca un bărbat ce ar culege stele de mare
le-ar înşira pe nisip, sub forma unui cerc, pentru mireasa lui.
atât de pătimaş, de violent şi posesiv era fiorul ei
nu a suportat niciodată oameni prin preajma mea.
mi-a alungat tatăl, mi-a îndepărtat mama,
nu a lăsat bărbaţii să se apropie de mine
era suficient că desena râuri pe chipul meu, pe mine,
ce conta dacă erau din vina sau datorită ei?
durerea mă iubeşte cum nu a făcut-o nimeni niciodată,
necondiţionat, e mereu acolo, în gânduri, în fapte
şi în pleoapele mele umflate de nesomn şi plâns.
e cea mai bună prietenă a mea,
m-a pregătit necontenit pentru întâlnirea finală.
De când m-am născut sunt cu un pas mai aproape.
Îmi pare rău de durerea ce-o ai, dar îmi place durerea ta, Raluca. Zvânt-o, îngheaț-o, păstreaz-o, să-ți amintească de tine, dar nu o ține în inimă. Inima umple-o cu dragostea ta.
RăspundețiȘtergere