Tu știi cât e de tristă lumea toată
și mai urâtă și mai fără de rost,
atunci când nu te mai arăți în poartă
și nu mai vrei să-mi dai în suflet adăpost?
Chiar și pârâul, fără tine-i sec,
nu mai este limpede, nici rece;
și ploile sunt parcă fără farmec:
de nu te mai sărut, nu vor să plece.
Fluturii te-adoră ca pe-o floare
și ca să scapi cumva din zborul lor
mirosul tău ți-l sorb ca pe o boare,
îți beau dulceața și roșeața buzelor.
Câmpia se așterne toată verde
doar dacă peste ea zburdăm în doi
și lași cămășa vântului s-o zvinte
și doar cu mine te acoperi dinspe nori.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu