Încercuit de noapte, văd ochii-i licărind
ațintiți anume-n pustiul larg din mine…
Și nu știu ce-mi vor face când voi fi murind:
mă vor invada sau mă vor lua cu sine?
Atâtea stele-n cer ar încăpea în mine?
putea-voi eu, doar unul, să mă împrăști-n toate?
Și unde-mi pot ascunde zilele senine
să nu pătez cu ele-ntunericul din noapte?
Și unde dragă, tu, cea ultimă din toate,
vei ancora iubirea ce ți-o las doar ție,
că nici nu mă gândesc s-o iau cu mine-n moarte,
o vreme te-ncălzească măcar în amintire.
Și sufletul!... Da, sufletul din mine, nestemat!
El n-ar putea în moarte-mi să mă însoțească,
va colinda aiurea, deși nu-i blestemat,
pân’ și-a găsi iar locul să se odihnească.
Ultima noapte-n viață, prima zi din moarte!
Ce peisaj mirific! E-apus, e răsărit?
Timpul mi le oferă acum împreunate,
nici nu știam că-n taină atâta s-au iubit.
Acum, c-am isprăvit și ultimele gânduri,
poți veni, frumoasă noapte, în tine să mă culci
să mă învelești cu abisu-ți fără ziduri
să mă dai uitării atunci când mă seduci.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu