duminică, 26 februarie 2012

Lumi paralele

         

 Durerea îl trezi brusc. Îi înțepă creierul, dar mai apoi luă forma întregului său corp pe care îl zgâlțâia fără menajamente. Auzi niște sonerii stridente și desluși câțiva indivizi care se precipită în jurul lui. De cum deveni conștient pe de-antregul durerea îl despresură, îl trânti pe pat și dispăru. Intrigat, încercă să se ridice însă nici o zonă a corpului nu mai răspunse voinței și dorinței lui. Se zbătea din toate puterile să se urnească din loc, dar rămânea mai departe locului. Panica începu să îl i-a în puterile sale, dar și ea încremeni în momentul în care cineva îi dezgoli pieptul pentru a i-l apăsa energic cu ambele mâini. O manevră de resuscitare pe care o știa, dar care acum era aplicată chiar pe trupul lui. Altcineva îi scoase la vedere antebrațul mâinii drepte și i-l injectă. Curând își descoperi corpul zăcând inert, în timp ce unii i-l examinau, îi ștergeau sudoarea și-i tot ridicau pleoapele să-i vadă ochii. Dar adormi.
Când se trezi din nou, o făcu cu grijă, atent, încordat, ca și cum ar intra în propria-i locuință a cărei ușă fusese forțată și acum trebuia să descopere pe unde s-a umblat, ce i s-a furat, dacă obiectele la care ținea mai există. Înaintând astfel constată că totul este devastat, dar nu în sensul că ar fi dispărut sau ar fi fost deranjat ceva, ci că nu reușea să mai identifice nimic din ceea ce știa că este el. Se descoperi cu totul străin de sine. Era tăcere, dar tăcerea asta nu-i mai zvâcnea în tâmple. Mirosul nu-i mai era familiar și îl identifică a fi de spital. Nu-i era nici cald, nici rece. I se păru ciudat să simtă pentru întâia oară o detașare nesentimentală de sine însuși.
Cu mare efort reuși să-și ridice pleoapele de pe ochi. Îl orbi albul tavanului și trebui să clipească de multe ori ca să se obișnuiască cu lumina aceea stridentă. Nu reuși să-și miște gâtul și își încordă ochii să vadă periferic. Chiar lângă el, pe un scaun, dormea șezând o femeie. I se păru frumoasă în poziția aceea lascivă care nu îi masca oboseala. Purta pe ea un fel de pelerină din pânză ieftină, din cele ce se dau vizitatorilor prin spitale. Ținea în căușul palmelor ei niște degete care ieșeau dintr-un manșon de gips ce se pierdea sub pilota cu care era el acoperit. Era într-adevăr mâna lui, dar ce căuta între degetele acelea lungi, albe, manichiurate. Încercă instictiv să și-o retragă dar nu izbuti. Brațul celălalt zăcea inert conectat la un stativ cu perfuzii. Se opinti dar nu reuși decât să scoată un icnet. Femeia se trezi alarmată:
- Tată!...
Văzu cum se apleacă asupra lui și că îl sărută undeva în zona frunții. Apoi, când se îndreptă să-l privească, din ochii femeii șiroiau lacrimi.   
- Dumnezeule mare, îți mulțumesc!... – exclamă ea și apăsă un buton ce părea a fi undeva pe peretele de la capul său.
Se simțea stânjenit, ar fi vrut să ia o poziție cât de cât decentă, dar îi fu imposibil să se miște. Pe ușă intrară val vârtej un bărbat și o femeie cu halate albe. A înțeles că e un doctor și o asistentă. Peste fața lor îngrijorată puseseră o mască de voie bună.
- Bună seara, profesore, bine ai revenit printre noi!... – exclamă doctorul convins fericit.
Asistenta, în spatele medicului, își freca plină de emoții palmele.
El încercă să se miște din nou și să răspundă salutului acela atât de cordial. Mușchii feței îi erau însă ca după anestezia pe care i-o făcuse cândva un stomatolog. Iar limba și-o simți atât de umflată că îi umplea cavitatea bucală ca o înfulecătură zdravănă de mâncare. Nu reuși să articuleze nimic și din gâtlej îi ieși un fel de muget. Se simțea groaznic, dar toți ceilalți erau entuziasmați în fața neputinței lui. Ochii lui le strigă disperarea.
- Nu vă impacientați – spuse doctorul cu aceeași voce binevoitoare – o să vă reveniți în câteva zile și o să puteți dialoga cu noi. Va trebui să stați însă liniștit, să nu vă agitați pentru că numai așa vă veți reveni…
Îi întrebă cu ochii umezi ce se întâmplă, de ce este el acolo, de ce nu se poate mișca.
Dar nu-l auzea nimeni. Doctorul dădea dispoziții să i se administreze iar calmante. I se părea că, deși sunt toți îngrijorați din cauza lui, el de fapt nu conta pentru ei.
Distincția dintre eul său trup și eul său suflet i se relevă în toată disperarea. Se preocupau exclusiv de trupul lui atât de asiduu încât îl făcu să și-l urască. Voiau cu înverșunare să-l facă să simtă din nou, să-l facă să se miște, să-l facă să vorbească, să-l facă să asculte, în timp ce zbaterile lui captive, strigătele lui tăcute, rugămințile lui, așteptările lui, sentimentele lui nu sinchiseau pe nimeni.
După ceva timp se hotărî să nu mai ia nici el pe nimeni în seamă. N-aveau decât să se dedice trupului său, să facă ce vor cu el. Singur, după un destul de lung proces de identificare ca suflet, începu să-și construiască o lume și o viață cu totul noi, chiar acolo, puțin deasupra lumii concrete și agitate care nu înceta să-i hrănească artificial trupul, să-l țină conectat la aparate care îi întrețineau funcțiile, să-l îngrijească și să-l investigheze pragmatic, cu tot profesionalismul, cu toată dăruirea și cu toată dragostea de care era ea în stare. Uneori le mai spunea să înceteze, să nu se mai obosească inutil. Dar nimeni nu-l auzea, toți se rugau și se închinau mai departe înstrăinatului și vlăguitului său trup de care îl mai lega doar viul recunoștinței față de nesperata și formidabila aventură pe care au trăit-o ceva vreme împreună. S-a angajat deliberat să aștepte degradarea materiei care l-a inițiat în tainele lumii ei:
- Voi mai sta și eu pe lângă tine, ca toți ceilalți, timpul cât încă vei fi pe-aici, cu forma asta... chiar dacă nu mă recunoști, chiar dacă nu mă mai poți accepta... voi vedea apoi ce-o mai fi de făcut cu mine...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu