Toamna îmi cântă în noaptea aceasta concertul plin de fantastic:
ploaia bate tactul iar vântul, în flautul nopții, suflă sarcastic;
frunzele-mi cresc uscate pe brațe, pe șolduri, pe gât și pe umeri,
vinul mă-mbată și simt cum plutesc aiurit pe lacuri cu nuferi.
E-o surdă chemare plină de șoapte, un cântec al morții,
un hohot sălbatic ce umple cu sila liniștea nopții.
Ascult cum coboară din cer ropotind aceste sunete noi
cum se năpustesc vijelios spre pământ și cad plescăind în noroi...
Sunt atâta de copt c-am să crăp în curând la o stână;
în munți printre cetini îmi aleg singur a morții mele stăpână
c-am venit toamna să văd ce este pe-aicea prin lume
și tot toamna mă duc înapoi rătăcit și uitat fără nume.
Îmi sui privirea prin crengile-nalte uscat răstignite la cer
și-mi privesc peste margini viața ce-mi pare tot un mister:
i-am plantat întrebări fără număr în fiece cută și pliu
iar ea mi-a-ncolțit altele noi să-nvăț că nu pot să știu.
Și-i cerul înalt curbat peste mine ca un clopot străvechi
ce-mi sună năpraznic, prin vremuri, adânc în urechi
și-mi arată cohorte umane ce-l suie și azi cocârjate
de viața la care au fost zeci de ani mereu înhămate.
Toamna îmi cântă în noaptea aceasta în nori îmbrăcată
mai duios, mai tandru, mai viu , mai mult decoltată
semn c-ar vrea să-mi țină statornica ei companie
și pe ultimul drum ce-l parcurg pe a vieții ciudată câmpie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu