vineri, 17 februarie 2012

Teoria evoluției a lui Darwin (1859)




„Originea speciilor”, faimoasa lucrare științifică de 500 de pagini a biologului englez Charles Darwin s-a tipărit întâia oară în anul 1859, în doar 1250 de exemplare. Autorul ei spusese singur despre ea că publicul o va găsi „insuportabil de seacă”, iar un referent își dăduse cu părerea că ar fi fost cu adevărat interesantă dacă experiențele s-ar fi făcut pe porumbei, pentru că „toată lumea e interesată de porumbei”. Cu toate astea ediția a avut un scucces instantaneu și răsunător: toate speciile animale, inclusiv omul, nu au fost create direct de Dumnezeu - cum se știa din Cartea Facerii a Vechiului Testament și era bine înrădăcinat în conștiința timpului -, ci erau rezultatul unei lungi evoluții din forme mai primitive. Așa că a devenit controversa secolului.


În termenii de azi am spune că această nouă paradigmă nu a subminat-o pe cea veche doar prin ea însăși. De fapt, până la „Originea speciilor” nu a existat o teorie coerentă a evoluției în lumea animală, dar au fost o serie de descoperiri disparate care atentau deja la mitul Facerii.


Din lucrarea lui Thomas Malthus „Eseu asupra legii populației” - 1798 - în care autorul avertiza despre limitele dezvoltării demografice impuse de cantitatea de hrană, de epidemii și de războaie și despre faptul că numărul indivizilor care se nasc depășește cele mai optimiste cifre privind șansa lor de supraviețuire - Darwin a dedus că supraviețuitorii dețin cu siguranță un avantaj natural față de cei care vor pieri, dar și că acest avantaj se moștenește. El a numit asta, deși știa că este o erezie, „selecție naturală de supraviețuire a celui mai puternic”. Pentru că era ca „mărturisirea unui omor” a trebuit să treacă la adunarea probelor și argumentelor atât pentru a-și apăra afirmația, cât și pentru a o impune ca adevăr. A muncit în acest sens 20 de ani dar, în 1858, un alt naturalist, Alfred Russel Wallace, i-a adus la cunoștință că și el, cu mai puține dovezi, susține aceeași ipoteză. În cele din urmă au scos o lucrare comună în care paternitatea ideii și-au împărțit-o.
Darwin a continuat cu frenezie munca sa și, îngrămădind concluziile la care ajunsese, după un an a publicat „Originea speciilor prin selecție naturală sau conservarea speciilor favorizate în lupta pentru existență”. Din acest moment s-a declanșat adevăratul război al... paradigmelor. Pentru că Darwin s-a motivat bolnav, Thomas Huxley și-a sumat rolul de „câine de luptă al lui”, în timp ce episcopul de Oxford Samuel Wilberforce - poreclit Sam unsurosul pentru stilul său aparent mieros de a fi - era oponentul lui. Au rămas celebre replicile celor doi. Samuel Wilberforce l-a întrebat pe Huxley dacă se trage din maimuță dinspre partea bunicii sau dinspre partea bunicului (era evident că episcopul nu înțelesese sau doar răstălmăcea ideea lui Darwin, care susținea nu că oamenii se trag din maimuțe, ci că ei se înrudesc cu acestea având ascendență comună). Replica lui Thomas Huxley a fost că, dacă e să aleagă, ar alege să se tragă din maimuță decât dintr-un ins care prostituează darurile culturii și elocinței de dragul prejudecății și a falsității.
În fine, au rămas și atunci și mai sunt și astăzi neclarități, însă poziția lui Darwin și teoria evoluționistă au triumfat. Fundamentaliștii de ieri și de azi nu mai pot, nu mai au cum schimba această realitate.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu