Pământu-ntreg, cu oameni vii şi morţi,
ne mişcă-n galaxiile-nstelate,
purtându-ne în rotunjimea lui pe toţi,
străini şi goi, acoperiţi de bolţi
ce ne opresc privirile-nsetate.
Cerul, plin de stele altădată
când limpede şi-albastru ne-nvelea,
e-acum o gură neagră şi căscată
înşfăcând Pământul dintr-o dată,
cu foame şi cu sete, ca pe-o stea.
Cad clipe mute-ncet, fără zăbavă,
din infinit, căci spaţiul pământean,
în care omul cultiva în grabă
speranţa şi filosofia-i bravă,
se stinse-n întunericul viclean.
Cei morţi şi cu cei vii, după chemări,
şi-au spus să se revadă-n cimitire.
Stele au venit din cele patru zări
şi poposind în vârf de lumânări
sunt martore a clipei care vine.
Răsună trist, în hala goală a nopţii,
clopote din turle de biserici
cu rugi fierbinţi ce îşi imploră sorţii
să nu-i mai lase să îşi uite morţii,
şi să-şi învingă micimile din frici.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu