marți, 13 martie 2012

Iubire izbucnită din inimă de copil



Se trezi, dar nu deschise ochii de teamă. O fi mort sau încă în viață? O mai fi mama pe-aproape sau a pierdut-o? Și tata, se mai agită încercând să înțeleagă din atitudinea mamei dacă situația este mai gravă decât cum se prezintă, pentru că mama decidea asta întotdeauna? Pe mama o va podidi oare plânsul sau lacrimile, care oricum îi umpleau ochii, nu-i vor ajunge șiroaie pe obraz? La toate astea se gândise și ieri seara când doctorul Feler spusese că trebuie să fie internat de urgență, altfel apendicele  i se va sparge, puroiul din el se va scurge în tot trupul lui și-l va omorî. Toți îl credeau dormind și totuși el îi vedea pe toți îngrijorați, speriați chiar.
Acum era liniște în jurul lui. Era convins că nu mai este acasă. Dar o fi în spital sau undeva pe lumea cealaltă unde îi sunt și bunicii? În spital mai fusese doar când Dana răcise rău și a avut nevoie de prefuzii. Pe lumea celaltă nu mai fusese, dar și-o imagina ca o oglindă a ăsteia, populată de oameni ce au trecut de ccolo dincolo. Oare cum vor reacționa colegii de clasă, învățătoarea Ristea? Era tare curios dacă Adina va scoate vreo lacrimă. El o iubea dar nimeni nu știa asta. Ca să nu se dea de gol era singura fată față de care se manifesta indiferent, se prefăcea că nu o vede și nu o aude, dar simțurile-i erau mereu încordate spre ce face ea. Și-o imagină plângând și simți că și el urmează să plângă.
Auzi voci ce se apropiau. La un moment dat ele deveniră distincte, clare.
- Cum îl cheamă pe băiețelul ăsta?
Era sigur că e ori vocea lui Dumnezeu, ori a medicului?
- Dan Ardeleanu, peritonită acută, operat astă-noapte.
Îi răspunsese o asistentă, dar mai degrabă un înger pentru că vocea îi era atât de plăcută încât Dan fu gata să-și deschidă ochii. În loc de asta își strânse pleoapele  crispându-și toată fața.
- Dănuțe – râse doctorul – deschide-ți ochii fără teamă că nu-ți face nimeni nimic...
 Băiețelul nu avu încotro și făcu ochii mari. Lumina puternică și nedumirirea îl făcu să clipească des. Albul părului ce îl avea doctorul nu îl frapă, ci ochii albaștri, părul negru și buzele rujate ale asistentei îl îmbujorară. Mai ales că veni aproape de el, se aplecă și îi puse mâna pe frunte. Degete lungi, albe, unghii nu foarte lungi, dar manichiurate. Îi veni să se topească sub pătură. Niciodată, nimic nu îi dădu o asemenea senzație. O zână bună și tandră din poveștile pe care el le adora l-a atins. Era zână, dar nu avea chipul și asemănarea vreuneia dintre cele imateriale care îl fascinaseră până atunci.
- Las-o pe asistenta Doina și uită-te la mine – spuse la fel de binevoitor doctorul.
I se făcu o rușine nemaipomenită, ca atunci când fusese surprins că a furat o bomboană Adinei nu de poftă, nu ca să o mănânce, ci numai ca să aibă ceva de la ea.
- Ia spune, te doare ceva? Ți-e sete? Ți-e foame? Ce-ai vrea tu acuma să faci?
Încercă să răspundă însă nu reuși să articuleze vreun cuvânt.
- Atunci spune-mi câți ani ai tu, măi flăcău  –  schimbă doctorul tactica.
- Unsprezece  –  reuși să răspundă Dan  –  trec pe doisprezece la toamnă. 
- Ești ficior în tătă regula, mă Dane, de-aia bag de seamă că-ți place de asistenta Doina. Da' tu cum te simți? Știi că azi-noapte a trebuit să-ți scoatem apendicele?
- Nu, că am dormit buștean.
Cât de cristalin a putut să izbucnească în râs asistenta Doina luându-i obrăjorii în palme și sărutându-l pe nas! Tot corpul i se răvăși și instinctiv își ridică capul să-i simtă mai bine parfumul. Dar se pare că involuntar și buzele i se țuguiară în căutarea buzelor ei. Femeia se feri și îi scutură ușor capul, ca o admonestare.  
- Ești tu mare, da' ficior, cum zice domnu' doctor, încă nu ești...
Râdea, dar acum râdea de el, de pornirea pe care i-o considera precoce. Cât de umilit se simțea. Iar doctorul veni să pună și el spirt pe rană, cu râsul lui:
- Caută pe alta, Dane, asistenta Doina abia că s-o măritat...
Dan nu știa, nu își dăduse seama cum, din clipa în care a văzut-o și cât au stat acolo de vorbă, a reușit să clădească atâtea vise și povești cu și despre frumoasa asistentă Doina. Și poate nu ar fi aflat vreodată dacă acum nu se simți copleșit, strivit, rușinat, umilit de ele. Își strânse pleoapele din răsputeri.
- Pezevenchiul ăsta se simte bine după operație – concluzionă doctorul – mâine dimineață să-l externăm.  
- Da – zise și asistenta – băiețelul ăsta drăguț și dezghețat chiar se simte bine
Nu mai vorbeau cu el, ci despre el, ca și cum el se evaporase. Nu și-au luat nici măcar rămas bun și au plecat. 
Dan avea inima sfâșâiată. Nu a putut mânca, nu a putut dormi și toată noaptea a plâns în pernă rugându-se să se facă ziuă, să ajungă cât mai repede la el acasă.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu