Pe lespezi de înaltă catedrală,
doar ochii mi se mai rostogolesc
și sus pe boltă fac câte-o escală
la Dumnezeu și-alaiul Lui ceresc.
Văd omul alungat și osândit,
vitraliile sunt cioburi despre viață,
Isus se roagă singur osândit;
de trupu-I viu durerile-și agață.
Ele se scurg pe cruce, cad în ochii mei,
ca pietrele pe luciul unei ape,
reverberând de spini și lăcrimând scântei,
vrând sufletul din trup să mi-l dezgroape.
Ne iartă iarăși, Doamne, însă nu pe noi,
pe noi ne pedepsește pe deplin,
dar nu lăsa pedepse mai apoi
copiilor și celor ce mai vin!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu