Doină

Același, mereu altul,

mă tot caut pe mine,

zarea și înaltul

mă risipesc cu zile.

Când timpul în cătușe

la eșafod mă duce

minutele-s cartușe

și-s țintă sub o cruce.

Altul, același totuși încă,

mă cioplesc cu dalta,

nisip devin din stâncă,

izvor ce-și schimbă apa.

Iar de uitarea este

deznodământ al vieții

înalț iubirea peste 

vălul frumuseții.

Mai las o doină lină

cât să o cânte vântul,

să lumineze-n taină

cerul și pământul.