luni, 16 iulie 2012

Filozofare



În ceruri strecurate de tainică lumină, 
la care singuratici ca mine se închină,
sunt răstignit de raze, de gând, de așteptare,
de cine sunt, de ce exist sub soare.

Deznădejdea clipei, mirajul veșniciei,
nimicul ce-i prezent în lista panopliei,
neliniști îmi induc pe ultimul traseu
cu amintirea-n care am fost și tu și eu.

Mă îndoiesc de toate, nesigur sunt de mine,
incertitudini slute mă cotropesc prin sine
și nebunie oarbă mi-ar lăsa privirea
de n-ar țâșni din mine dorul și iubirea.

Se oglindește cerul în sufletu-mi fântână,
cuvântu-mi palpitează de parc-ar fi o grână
și simt că voi fi altul față de cel de ieri, 
esența-mi va rămâne în jarul ăstei arderi. 

Și nici n-aș ști că sunt, c-am fost în existență
de n-aș simți în mine via Ta prezență,
că Tu ești tot întregul și rostul de a fi
respirația vie și setea de-a iubi.

2 comentarii: