sâmbătă, 13 octombrie 2012

Timpul insomniilor: Cine ești (eseu)

     „Conțin multitudini” -  Walt Whitman

Ia tot ceea ce ai fost pasager în viața asta, rolurile pe care le-ai jucat, unice sau repetitive, ia tot ceea ce ai fi putut fi, ce ai imaginat că ești, ce ai fi vrut să fii, trage linie, privește toate aceste fațete ale tale, așa puține câte poți invoca pe moment, privește-le cu detașare, evaluează-le, uită-te la tine, cel de acum care face toate astea și întreabă-te onest: cine sunt de fapt eu? copilul, adolescentul, adultul, curajosul, lașul, fermecătorul, respingătorul, bunul, răul, cel care iubește, cel care pizmuiește, cel care râde, cel care plânge, cel care tace, cel ce vorbește... cel care se roagă, cel care blestemă... cel care crede, sau speră, sau disperă... ... Ești fiecare în parte, ești toți la un loc... ești cineva care a trecut ireversibil prin fiecare identitate pe care ți-ai amintit-o... ești trecut, ești prezent, ești viitor, ești atemporal, ești material, imaterial... ești gând despre tine, ești ce simți despre tine... ești... nu ești... dar cine ești tu de fapt? Unde este, dacă este, acel centru al identității tale, pierdut în cosmosul diversităților despre tine însuți, cel care a radiat și radiază despre tine, care înflorește diversitatea ta, care te eșalonează în timp, care te localizează neîncetat, care îți dă sentimentul teribil că exiști și că mori, care te provoacă în fizica materiei și te seduce în metafizica spiritului, gândului, sentimentelor?
     „A fi” acest verb despre sine care își începe conjugarea cu „eu sunt”, dar o continuă cu o disjuncție și o contrapunere - „tu ești, ei/ele sunt” și o sfârșește multiplicat și divizat cu „noi suntem, voi sunteți, ei/ele sunt”... fascinează prin a te defini și prin ceea ce nu ești, nu doar prin ceea ce ești... Dar simplul „a fi” îți spune că ești, nimic despre cine ești..., a fi te identifică existențial, nu și esențial..., te face conștient de tine și de lumea în care ești... dar cine ești tu, ce este lumea care există prin faptul că ai identificat-o și care altfel nu ar putea fi...
     Existăm prin faptul că știm că existăm, altfel nici noi, nici lumea noastră nu am mai fi. A ști este esențiala noastră dotare, fără trezirea căreia în conștiență am rămâne suspendați în anonimat. Tot ce există, există pentru că știm că există... sau știm că nici nu există... Reflexivitatea gândirii ne poate duce la paradoxuri și la cercuri vicioase... ceea ce ar putea însemna  ori că noi înșine suntem și paradoxuri și cercuri vicioase, ori că tot ce gândim lăuntric are traseu labirintic, paradoxal și vicios...
     Logica, știința adevărurilor verificabile, confirmabile, nu poate demonstra nici un adevăr valabil legat de identitatea noastră... tocmai pentru că atunci când este vorba despre noi se îneacă în nisipul mișcător al paradoxului sau se sufocă în lianele cercului vicios...
     Noi știm, descoperim mereu ce suntem (sau ce nu suntem), dar ne este imposibil să aflăm cine suntem. Trebuie să înțelegem că viețuirea ne-a dat bucuria de a ști, dar și disperarea de a ști că nu știm...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu