de-atâtea ori mi-ai pieptănat tristețea
ce încâlcită de vânturi și de ploi
părea că își pierduse frumusețea
lăsându-mă cu ochii-n zare goi
mi-ai adiat petalele de vise
când departe vântul le-a plecat
și mi-ai zâmbit cu bucurii aprinse
când toate îmi păreau de nesperat
mi-ai pus capul pe brațele de liniști
când gânduri nu mă lăsau să dorm
ți-ai pătat cu norii mei sălbatici
cel mai senin albastru dintr-un dor
în ochii tăi mi-ai dat să mă privesc
să mă-ntâlnesc cu mine iar și iară
să uit o vreme să mă pedepsesc
să nu îngheț de tot în plină vară
iar dacă astăzi peste timpuri sunt
e pentru că-n trecutul tău nu m-ai pierit
și din uitările ce cresc pe-al meu profund
tu-mi amintești că totuși am trăit
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu