Scriitor, om politic, orator și avocat român, membru al Academiei Române și primar al Capitalei, tatăl pianistei și scriitoarei Cella Delavrancea și al arhitectei Henrieta (Riri) Delavrancea, una dintre primele femei-arhitect din România, Delavrancea provine dintr-o familie de țărani din marginea Bucureștiului
Între 1868 și 1877 a urmat cursurile liceelor „Gheorghe Lazăr” și „Sfântul Sava”, după care s-a înscris la Facultatea de Drept Universității bucureștene. Specializarea a făcut-o la Paris între 1882 și 1884.
Orator de talent, publicist, politician s-a pronunțat în favoarea intrării României în Primul Război Mondial, vizând prin asta realizarea Marii Uniri. A fost ministru în mai multe rânduri, primar al Capitalei, iar în problemele sociale ale vremii a abordat problema țărănească. În 1912 a devenit membru al Academiei Române.
Ca scriitor a debutat în 1878 cu volumul de poezii „Poiana lungă. Amintiri”, iar în timpul studenției a publicat sub pseudonim foiletoane în „România liberă”. De la Paris, în 1883, a publicat nuvela ”Sultănica”.
L-a legat o strânsă prietenie cu Alexandru Vlahuță și Ion Luca Caragiale (acestuia din urmă luându-i apărarea împotriva unor acuzații de plagiat: „Un popor întreg admiră pe Caragiale. Admirațiunea trece peste Carpați. Bunul lui nume trece peste hotarele neamului românesc. Și pe acest om să-l acuzi, sprijinit pe falsuri, că operele sunt jafuri literare? Dar, asta înseamnă a izbi în credința, în admirațiunea și în fala românilor!“) în perioada în care a fost redactor la „România liberă” și „Epoca”.
A polemizat cu Titu Maiorescu pe subiecte de critică și istorie literară.
Delavrancea rămâne o personalitate literară marcantă de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX.
Revista „Flacăra”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu