Boala

îmi țin durerea ferită în umbră,

departe de ochii lupilor de tundră,

ochi ai lucidității ce-mi calcă pe urmă

și-mi lasă pe gesturi răni de toamnă brună

 mă ascund de oglinda globulelor albe din mine,

care-mi curg vicios pe râul roșu din vine

mă redau plecând mutilat și strâmb în privire

departe de cel care-am fost la ceas de venire

îmi caut aerul nevăzut plămânilor însetați,

încerc să-mi liniștesc rețeaua de nervi agasați

care se-ntinde ca râia pe ai pielii versanți

și-mi scot frisoane de teamă prin aburii calzi

îmi implor sufletul să se-mpace cu trupul

și trupul mi-l rog să își lase o vreme năduful,

să am răgaz să mă-mpart cu pământul și cerul,

jos să mi se cearnă inertul,

iar zborul să-mi cunoască eternul