Ultima scrisoare
Sfârșitul a venit fără de veste.
Esti fericită? Văd că porți inel.
Am înțeles. Voi trage dungă peste
Nădejdea inutilă. Fă la fel.
Nici un cuvânt. Nu-mi spune că-i o formă,
Cunosc însemnatatea ei deplin.
Știu, voi aveți în viață altă normă,
Eu însă-n fața normei nu mă-nchin.
Nu te mai cânt în versuri niciodată,
În drumul tău mai mult nu am să ies,
Nu-ți fac reproșuri, nu ești vinovată
Și n-am să spun că nu m-ai înțeles.
A fost desigur numai o greșeală,
Putea să fie mult, nimic n-a fost.
În veșnicia mea de plictiseală
Tot nu-mi închipui că puneai un rost.
Și totuși, totuși, câteva atingeri
Au fost de-ajuns să-mi deie amețeli,
Vădeam văzduhul fluturând de îngeri,
Lumină-n seara mea de îndoieli.
Când degete de Midas am pus magic
Pe frageda ființa ta de lut,
Suna în mine murmurul pelagic
Al sfintelor creații de-nceput.
Vedeam cum peste vremuri se înalță
Statuia ta de aur greu, masiv,
Cum serioase veacuri se descalță
Și-ngenuncheate rânduri submisiv
La șoclul tău dumnezeisc așteaptă
Să le întinzi un zâmbet liniștit
Spre sărutare adorată dreaptă,
‘Nainte de-a se sterge-n infinit.
O, de-am fi stat alături doar o oră,
Ai fi rămas în auriul vis
Ca o eternă, roză, auroră
De ne-nțeles, de nedescris.
Ireversibil s-a-ncheiat povestea
Și nici nu știu de ai să mai citești
Din întamplare rândurile-acestea
În care-aș vrea să fii ce nu mai ești.
N-am să strivesc eu visul sub picioare,
N-am să pătez cu vorbe ce mi-i drag.
Aș fi putut să spun: „Esti ca oricare...”
Dar nu vreau în noroaie să mă bag.
De-ar fi mocirla-n jurul tău cât hăul,
Tu vei rămâne nufărul de nea
Ce-l oglindește beat de pofte tăul,
Ce-l ține candid amintirea mea.
Vei fi acolo veșnic ne-ntinată,
Te voi iubi mereu fără cuvânt,
Și lumea n-o să știe niciodată
De ce nu pot mai mult femei să cânt.
Acolo, sub lumina de mister,
Scăldată-n apa visurilor lină,
Vei sta iubită ca-ntr-un colț de cer
O stea de seară blândă și senină.
Și când viața va fi rea cu tine,
Când au sa te împroaște cu noroi,
Tu fugi în lumea visului la mine,
Vom fi atuncea singuri amândoi.
Cu lacrimi voi spăla eu orice pată,
Cu versuri nemai scrise te mâgâi.
În dulcea lor cadență legănată,
Te vei simți ca-n visul cel dintâi.
Iar de va fi (cum simt mereu de-o vreme)
Să plec de-aicea de la voi curând,
Când glasul tău vreodat-o să mă cheme,
Voi reveni la tine din mormânt.
Și dac-ar fi să nu se poată trece
Pe veci pecetluitele hotare
M-aș zbate-ngrozitor în țărna rece,
Plângând în noaptea mare, tot mai mare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu