luni, 3 februarie 2014

Sunt noapte


cum de nu mi-am dat seama că sunt 
o noapte călătoare
iar ziua mi-e universul pe care îl controbăi
în pliuri de umbre care ascund
părți de frumuseți
în pestrițe arătări
din care trăiesc

îmi dau acum seama
că sunt o noapte călătoare
pentru că puzderia de stele care mă luminau
s-a redus cosiderabil
praștia timpului le-a tot spart
astfel că parcul
cu aleile lui interioare 
mi-au devenit vizibile
le privesc de aproape ca un miop
cum se temină neclar în întunericul înconjurător

mai licăresc în mine câteva stele
acum le-aș putea număra
dar nu vreau
mă gândesc la ultima dintre ele
la singurătatea 
care mi-o va aduce aproape
lumânare
să mi se stingă la creștet

până atunci însă
mai am câteva stele care mă împing către zile
umbră alungită
ce nu a avut parte de bogăție de frumuseți 
doar atâtea câte să-mi ajungă de la o zi la alta
deci voi înnopta sărac

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu