joi, 4 decembrie 2014

Constantin Noica (12.07.1909, Vitănești, județul Teleorman - 04.12.1987, Păltiniș, județul Sibiu)


Din Jurnal filozofic:

Puterea de făptuire pe care o ai când nu ţi-a reuşit răul. Vezi, spui conştiinţei tale întunecate, sunt blestemat să fiu bun. Dar nu eşti bun - şi de aceea făptuieşti.

Stări de spirit, asta trebuie dat altora; nu conţinuturi, nu sfaturi, nu învăţături.

Dacă iubiţi muzica - pierderile, curgerile, creşterile; dacă vă plac geometria şi rigoarea, fără să vi se împietrească inima şi mintea; dacă aveţi un dram de nebunie şi un munte de măsură - veţi întâlni, cândva, filozofia.

Visez o şcoală în care să nu se predea, la drept vorbind, nimic. Să trăieşti liniştit şi cuviincios, într-o margine de cetate, iar oamenii tineri, câţiva oameni tineri ai lumii, să vină acolo spre a se elibera de tirania profesoratului. Căci totul şi toţi dau lecţii. Totul trebuie învăţat pe din afară şi pe dinafară, iar singurul lucru care le e îngăduit din când în când e să pună întrebări. Dar nu vedeţi că au şi ei de spus ceva, de mărturisit ceva? Şi nu vedeţi că noi nu avem întotdeauna ce să le spunem? Suntem doar mijlocitori între ei şi ei înşişi... Stări de spirit, asta trebuie dat altora; nu conţinuturi, nu sfaturi, nu învăţături. Filozofia ca donjuanism. Pe lângă ea, oamenii de specialitate fac simple căsnicii burgheze. Esenţialul e să cucereşti. Nu să accepţi. Nu să ştii.

Revăd tot Jurnalul. Ce închide el, în fond? Numai două lucruri, două mituri proprii: mitul Şcolii şi mitul Fratelui. Şi poate că nu sunt nici măcar două, ci e unul singur. Căci sunt eu însumi Fratele, care caută, prin Şcoală, împăcarea cu lumea: cu fiii ce vin, cu fiii ce pleacă în lume.

Mă sperie o vorbă din Luca: „Vai de voi cărturari şi farisei făţarnici. Pentru că voi sunteţi ca mormintele, care nu se văd şi peste care oamenii umblă fără să ştie". Căci mă gândesc că tocmai asta vor cărturarii şi fariseii: să existe ei. Şi când sunt în morminte, să fie mormintele lor. Ce durere mai mare decât să fie mormintele neştiute despre care vorbeşte Luca? Călcăm poate, la tot pasul, peste mormântul neştiut al fratelui risipitor.

Ce nu ştiu pedagogii şi ştie bunul-simţ românesc: „Nu da povaţă celui ce nu ţi-o cere, căci nu te ascultă". Însetează-l întâi. Pune-l în situaţia de a ţi-o cere. Şi pe urmă spune-i - dacă ai de spus ceva.

Când mă laudă cineva, mă cuprinde panica: dacă ar afla tot ce nu ştiu, tot ce nu sunt? Când mă condamnă, mă simt liniştit: sunt totuşi mai bun decât atât.

O şcoală în care profesorul nu învaţă şi el e o absurditate.

Nu ştim unde ne este esenţialul. Alegem între una şi alta, în fiecare ceas al vieţii, dar fără controlul legii noastre. Sau poate: fugim de propria noastră lege, alegând.

Trebuie să te preferi, permanent, iar acum la propriu: să nu mai citeşti cărţile altora, cât să le scrii pe ale tale. Şi totuşi ce mult e din gândul tău într-unele cărţi ale altora. Singurul drept de a te prefera: că nu sunt acolo şi cele negândite încă de tine.

Am găsit încă un om de care mă pot despărţi. Căci un om plin, bogat, valabil, e unul căruia printr-un cuvânt îi poţi spune nespus de mult. Vă strângeţi mâna, vă uitaţi unul în ochii altuia şi s-a întâmplat ceva. E un pact între voi: "acum ne putem despărţi". Căci orice v-ar despărţi de acum înainte, sunteţi doi oameni care s-au întâlnit. Ăsta e esenţialul: să te întâlneşti cu celălalt. Finalul – care trebuie să însemne întotdeauna o reluare a tuturor temelor – devine acum posibil. Oamenii aceştia, lângă care stai ceasuri întregi şi care stau ceasuri întregi lângă tine, spre a nu obţine nimic nici unii nici alţii, sunt aşa de anoşti încât nici măcar nu te poţi despărţi de ei.

Pe toţi ne preia pustia generalităţii.

Ce sălbatică e viaţa, e sălbatic de frumoasă!

Fă ce-ţi place ţie - plus ce le place altora. Dacă nu le place altora, nu-ţi place nici ţie, în fond.

Trei lucruri ne pot lăsa indiferenţi: politica, istoria şi timpul. Tot ce e bun, tot ce e cultură iese din timp.

Orice sfat dat cuiva apropiat e impur: te priveşte şi pe tine. Dar trebuie să-l dai, dacă trimite mai departe pe celălalt; dacă-l sporeşte.

Puterea de făptuire pe care o ai când nu ţi-a reuşit răul. Vezi, spui conştiinţei tale întunecate, sunt blestemat să fiu bun. Dar nu eşti bun - şi de aceea făptuieşti.

Pustnic

Contemplu: în noapte stă crucea de lemn
cu urme de cuie și cui de îndemn
la stavile bolții fugare, spre care,
cu mistice brațe de pom, crește un om.

El singur, să cânte în aripi de rugă
avântul și zarea și cerul de mâine,
când trupul plăcerii va zace, zvârlugă
scuipată de focul credinței - rămâne.

Fioruri vestale-i țin focul, fecioare
cu sâni de jăratec- și flacăra doare.
Se sfâșie carnea în așchii de semn:
din crucea pierdută întârzie lemn.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

poezii photo 13705172_1231808203518884_1212893254_n_zpsh9xa712a.jpg