durează o viață-ntreagă ca să mori
o agonie de-anotimpuri și de
spații
în care-nveți să mergi, înveți să
zbori
căutând un rost prin văi de
explicații
limite multiple ce n-ajung
infinitul
ispitesc golgote pe margini de
abisuri
în care se-oglindește tulbure
regretul
dogorind cu riduri trecerea pe
chipuri
speranțe și-ndoieli aburind din temeri
condensează lacrimi în peștera de
trup
pe pereții șubrezi cu moloz de
gânduri
înfloresc iluzii care ne seduc
și învățăm să trecem, învățăm să
fim
întrebând de rostul undeva pierdut
efemer răspunsul în clipe-l
răsfoim
cioburi reflectând frânturi de
absolut
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu