Bunăcuvântare

lui Charles Baudelaire

Pe vremea când Poetul se năștea boem 

prin voia puterilor din lumea siderală, 

mama sa-ngrozită durerea o striga la cer

lui Dumnezeu cerându-i socoteală: 

- Doamne! Cuvintele-i chema-vor doar gânduri din mister,

că l-ai trecut prin iadul negru de cerneală!

Blestemată-mi fie noaptea de plăceri

când l-am zămislit să ardă-n propriu-i chip de ceară!

Tu m-ai ales pe mine din roiul de femei

să sting în pântec plăcerea bărbatului de seară,

apoi să ispășesc dând lumii un totem 

cu-nfățișare rece aparent bizară,

neostoit de sentimente ce-n irosiri se cern

pe cordul sângerând ce a rămas să-l doară,

încrâncenat lovit mereu sub stern,
fiece recul câte puțin să-l moară.”

Dar în gheena minții ea se-nșela matern,

semnele din aștri mascând o altă soartă,

un înger semiumbră-l va păzi etern

pe cel menit să fie făuritor de artă.

Dându-i să traiască raiul în infern,

clipa s-o resimtă infinitate-albastră,

îi va pune străluciri în tot ce-i hâd sau tern,

moartea pentru sine mereu s-o retrăiască. 

El, vânt jucăuș al norilor de gând,

beat, fiecărui drum punându-i o răscruce,

va avea ca duh o pasăre cântând

în păduri vânată cu lacrimi drept alice. 

Sub pojgița de liniște-nghețată

cine-i va ști curenții de neliniști?...

Ferocea sa blândețe veșnic disperată

va căuta un cuib în despletiri de miriști.

Pâinea ca și vinul le-o lua amestecate

metafore în țăndări de frumuseți și tâlc

în vorbăria lumii încrustând carate,

el oaze în deșerturi invocând.

Muza sa, făptură și ideal sincretic,

vorbind oglizilor în care se împarte:

- Îi voi fi ce vrea, model din vis estetic, 

prezență și absență, aproape și departe,

parteneră crudă a unui prinț eretic,

icoană blândă a rugilor deșarte,

îi voi fi prin vreme totul și nimic

întregul împreună sau părțile lui sparte.

Iar de va fi să uite că eu doar îi sunt dragă 

unghiile mele i se vor strânge-n umăr 

și-n dârele de sânge ca niște corzi de harfă 

voi face iar să-mi cânte ode fără număr.

Când va rămâne mut și-o cere-ngropăciune 

în uter îl voi pune inimă plângându-l, 

din iubirea mea-i voi face rugăciune, 

cât voi trăi o să-i veghez mormântul.

Dacă la cer Poetul putea-va să-ntrevadă

strălucitorul tron din mitul pământean 

se va căi și ființa sa întreagă

va-ngenunchea rostind cu geniu de mirean: 

- Dumnezeul meu și-a toate câte sunt,

ți-am nesocotit atâta timp prezența

ș-am încercat să fiu mai mult decât mărunt

când în nimicnicie ți-am eludat esența.

Cu toate astea m-ai îngăduit

în Logosul dintâi punându-mi fantezie,

iar fără păcatul pe care l-am iubit

nu mă-mbătam atât de Poezie.

Nesocotit la minte am ieșit din timp,

am răscolit durerea și plăcerea,

mărginit, nemărginirea am încercat s-ating,

să am un zbor de înger peste toată firea.

Am săpat în taina anticei Palmira

ca bogăția ei să o traduc în vers,

în întunecimi am scăpărat lumina

ce fulgeră tuneluri minților în stres.

Iar acum Tu, Doamne, mă judecă-nțelept,

iartă-mi rătăcirea pe drumuri de boem;

În oglinda Ta sfârșitu’ mi-e-nceputul drept,

ajungând la Tine, cetește-mă nu om, ci risipit Poem.