împricinat de viață atât de multă vreme
în care-am încercat mereu să mă disculp
am ajuns să îmi asum verdictul destinului din stele
și resemnat de-acuma sfârșitul să-mi ascult
aud chiar corul antic pe care îl invoca Eschil
cum în culisele din mine își repetă rolul
și văd bocitoare-n negru așteptând febril
în grimase mute cum își amână plânsul
dar când printre gene-mi intră lumina altei zile
ce sieși își reia pe cer a soarelui prezență
făr' să se oprească-n dreptul tragediei mele
înțeleg că-i natural ca singur să redevin esență
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu